Să vorbim despre limite și control

Limitele controlului, e numele unui film de Jim Jarmush; l-am văzut acum ceva timp, e un film oarecum abstract, poate părea obscur, impenetrabil. Eroul principal, ‘singuraticul’ - Isaach De Bankolé, e angajat intr-o misiune. Actiunea începe așa: Isi întâlnește angajatorul intr-un aeroport, acesta il brifează scurt și oarecum codat apoi se lansează intr-o călătorie, prima destinație Madrid. Omu are o agendă prestabilita. Întâlnește persoane cheie cu care face schimburi intr-un mod neobișnuit. Fiecare il reperează după cele două expresso pe care le comandă. Picture: un negru la costum singur la masa pe o terasă așteptând cu doua cești de expresso in față. Cel asteptat apare la câteva momente, il recunoaște, se așează cu el la masă și începe să îi spună o poveste. Dialogul lor e minimal și codat urmat de un schimb de obiecte. De fiecare dată primește o cutie de chibrituri in care se află împăturită o hârtiuță pe care sunt scrise câteva cifre. Cred eu  îi servesc întotdeauna pentru a întâlni următoarea persoană. O deschide cu atentie, memoreaza numerele apoi o înghite și bea cafea după. Omul nostru nu mănâncă, nu doarme, și nu face sex sau dragoste sau whatever.



Scena epică a filmului: Ajunge într-o seară acasă(cameră de hotel) unde dă peste o gagică dezbracata care îl așteaptă cu un pistol îndreptat spre el. Nimic grav, o dezarmează și se întinde pe pat, ca de obicei cu figura lui implacabila uitandu-se la tavan. Nu doarme. Ea (Paz de la Huerta) super hot încolăcită pe el. Mă opresc aici. În articolul ăsta nu vreau să scriu doar despre The limits of Controll filmu lui Jim Jarmush; vi-l recomand, sigur n-o să vă lase indiferenți. Pe mine m-a pus pe gânduri și inevitabil m-a făcut să îmi pun întrebarea: unde sunt limitele controlului meu? unde începe și unde se termină ?

Brusc am am devenit conștient de capacitatea mea de a mă concentra pe un singur subiect și de a-l explora până când ajung cu el acolo unde vreau. Daca iți observi mintea o să vezi că are câteodată tendința de a aluneca spre oricare altă activitate, doar pentru a evita efortul. E ca un fel de rezistență la acțiune, o evadare a atenției spre altceva numai pentru a submina obiectivul pe care ți l-ai propus. Ști despre ce vorbesc nu? Ți s-a întâmplat și ție nu? Ba ți se face foame, ba iți sună telefonul, ba cineva iți scrie pe facebook, ba iți aduci aminte că tre să uzi florile… din una în alta o dai în procrastinare. O parte din mintea ta v-a găsii toate aceste motive trivaiale perfect justificate pentru a lasă pe mai tarziu orice începuseși să faci.

Ciudată treabă nu?
O parte din tine e satisfăcută pe cand o alta e frustrata la maxim. Controlul tău s-a dus naibii si o alta 'entitate' ti-a redirijat acțiunile.

Inevitabil îți pui întrebarea: Cine m-a deturnat. Cum se întâmpla una ca asta? doar sunt eu cel care e în control pe mine nu altul. Apoi poate îți cauți scuze… Așteptările au fost cam mari nu am evaluat corect situația au existat factori necunoscuți.

Dar totuși undeva in adâncul sufletului tău există o parte care nu se lasă ușor coruptă și iți amintește că ai frecat meta, că nu ai dat tot, că ai fi putut să faci mai bine și că singurul motiv pentru care ai eșuat e doar indulgența ta pentru trivialități. Helloooo conștiință. Foarte interesant nu ?

Ei bine tot circu ăsta se petrece in mintea unui om, homo sapiens, (wise man) - om înțelept. Cum poate un om înțelept să nu aibe suficientă voință. Cum pot impulsurile și instinctele să aibe o forță mai mare decât ambițiile și pasiunile tale personale ? Sunt întrebările care, ca și mine ți le poți pune bref în sesiunile de lucru atunci când te întrerupe bip-u-itu fbc’u-lui sau când iți sună tel. Înainte să te lași verifică-ți controlul, de unde până unde te-a ținut și unde crezi că te duce.

Ps. E o a doua fază epică în The Limits of Control, chiar la sfârșit.